ro . ru . en

Asociația Națională a Apicultorilor din Republica Moldova

Noutati . Reportaje . Articole recente



Ceara (Partea I)

Ceara este o secreţie a albinei lucrătoare. Când este emisă de glandele ceriere ea este perfect albă şi curată. Utilizată ca material de construcţie în stup, ea se încarcă progresiv cu substanţe care-i schimbă profund compoziţia şi, ceea ce este mai vizibil,ea trece prin toate nuanţele de galben, pe urmă de brun ajungând aproape neagră după câţiva ani. Compoziţia chimică a cerii este foarte stabilă dacă se considerare produsul pur, aşa cum este secretată de glande. Variaţi foarte slabe de la o rasă de albine la alta. Nu se notează variaţii semnificative decât între diferitele specii ale genului Apis.

Ceara de albine este, chimic, foarte inertă. Ea rezistă bine la oxidări şi nu este uşor atacată decât de enzimele digestive ale insectelor cum este Galleria. În stup, ceara se încarcă cu impurităţi dar nu se transformă, ceea ce permite recuperarea ei după mai mulţi ani de folosire prin simplă reîncălzire şi purificare.

Culoarea galbenă pe care o capătă după puţin timp în stup este în raport cu pigmenţii polenului. Substanţele, în general foarte pigmentate, care înconjoară grăuncioarele de polen ale plantelor entomofile sunt solubile în substanţe grase. Se dizolvă uşor în ceară şi o colorează. Ulterior, ceara se încarcă cu propolisul adus de albine, cu mătasea coconilor părăsiţi în celule de albinele care se nasc. Examinat la microscop,fagurele de ceară învechit se dovedeşte a fi un material alcătuit din elemente disparate, mult mai solid decât pelicula subţire de ceară de la început.

Aceste remarci sunt importante : când se vorbeşte de compoziţia cerii trebuie precizat dacă este vorba de ceară pură, proaspăt secretată, sau de produsul obţinut printr-un procedeu anume de extracţie. O extracţie cu apă caldă sau cu abur dă un produs diferit de extracţia cu un solvent organic cum ar fi benzina sau cu un amestec de solvenţi. Pentru a recupera ceara pură din produsul rezultat al unei "extracţii", trebuie făcută o purificare având ca scop îndepărtarea corpurilor străine insolubile şi distrugerea, prin oxidare a substanţelor dizolvate în ceară dar străine ei. Pentru a înţelege bazele tehnologiei cerii, care este simplă şi bine pusă la punct de foarte mult timp, trebuie să ţinem seama de aceste fapte.

Compoziţia şi proprietăţile fizico-chimice

Ceara albinelor aparţine unei mari familii chimice, cea a cerilor, care sunt corpuri grase, lipide, de diverse origini : animale, vegetale sau minerale. Toate cerile au proprietăţi chimice apropiate. În compoziţia lor nu intră decât carbon, hidrogen şi oxigen. Sunt corpuri foarte stabile, existente într-un număr considerabil de varietăţi.

Ceara albinelor este constituită în esenţă, din esterii unui acid gras cu un alcool cu greutate moleculară ridicată ; ea mai conţine hidrocarburi saturate, acizi liberi, alcooli liberi şi apă.

În principal ceara este deci formată din combinarea unor acizi graşi ca acidul palmitic, acidul cerotic, etc. cu alcooli din care cel mai important este miricilul.

Hidrocarburile sunt în special hidrocarburi saturate având între douăzeci şi cinci şi cincizeci de atomi de carbon.

Ceara de albine este insolubilă în apă şi mai mult sau mai puţin solubilă în diverşi solvenţi organici. Cel mai bun este benzenul (mai mult de 100 g ceară pentru 100 g benzen, la 45°C). După benzen urmează esenţa de terebentină. Alcoolul la cald nu dizolvă decât foarte greu ceara dar, în schimb, o separă foarte bine de propolis care este foarte solubil în alcool.

Punctul de topire al cerii pure este de 64°C +/- 0,9°C. Pentru ceara nepurificată, variaţia punctului de topire este destul de importantă, minima fiind de 62°C, iar maxima de 65°C.

Punctul de solidificare este diferit de punctul de topire ; pentru ceara pură el este de 63°C +/- 0,9°C. Masa volumică este de 927 kg/m3 minimum şi 970 kg/m3 maximum (media : 953kg/m3) la 15°C.

Tehnologia cerii

În orice unitate apicolă se distinge întotdeauna ceara din capacele şi cea care provine din topirea fagurilor vechi reformaţi. Acestor două categorii de ceară li se aplică tehnologii diferite.

Ceara din căpăcele

Trecerea cuţitului de descăpăcit face să cadă într-un vas de descăpăcit capacele de ceară care cuprind şi o cantate deloc neglijabilă de miere de bună calitate. Problema este separarea în cele mai bune condiţii posibile a cerii şi mierii fără a vătăma calitatea acesteia din urmă. În mare se folosesc 4 tehnici :

1. Simplă scurgere. Se lasă căpăcelele să se separe de miere prin gravitaţie, fundul vasului fiind prevăzut cu o sită, în cameră încălzită, şi având grijă să mişcăm din când în când căpăcelele, se obţine astfel o separare destul de satisfăcătoare dar lentă.

2. Centrifugare. Există centrifuge pentru căpăcele, care lucrează foarte rapid şi au un randament foarte bun. Căpăcelele centrifugate sunt uscate şi mierea care se scurge este curată.

3. Presare. Se pun căpăcelele într-o presă şi se creşte gradat presiunea. Munca nu este rapidă şi capacitatea preselor este totuşi limitată.

4. Topire directă. Există topitoare de capacele care realizează în­tr-o singură operaţie separarea mierii de ceară cu ajutorul unei încălziri suficiente pentru a topi ceara şi a o separa astfel de miere. Funcţionarea topitoarelor de capacele trebuie să fie supravegheată cu multă atenţie ca să se evite supraîncălzirea atât de dăunătoare mierii.

Ceara provenită din capacele prin una din primele trei metode poate fi topită într-un cazan special pentru ceară sau într-un topitor solar. Topitorul de căpăcele dă direct ceară lichidă. În toate cazurile este nece­sară o retopire ulterioară, pe apă caldă, care permite decantarea impuri­tăţilor. Ceara de descăpăcire este o ceară foarte puţin colorată, aproape pură, căreia i se dau în general utilizările cele mai "nobile".

Ceara (Partea I)

Ceara (Partea II)